Această femeie este a mea.
Cu tot cu romanţă. Cu tot cu fard.
Şi rochiile ei lungi, până la glezne,
sunt ale mele...
Cât de bogat sunt, îi spun
şi zâmbetul ei cheamă ploile.
Ploile care intră prin acoperişuri,
prin tavane, prin trupurile noastre uscăţive...
Nu ne mai simţim singuri,
odată cu venirea întunericului
aprindem un foc al recunoaşterii...
Şi până dimineaţa ne prefacem în
doi nori cu miros de cafea şi incertitudini.
Unul cu servietă. Altul cu poşetă
din piele de şarpe.
Ne înălţăm fiecare spre cerul său.

"ne inaltam fiecare spre cerul sau"....foarte frumos spus si dureros de real
RăspundeţiŞtergereMultumesc, Adriana. Realul intotdeauna e dureros, la un moment dat...
RăspundeţiŞtergereşi zâmbetul ei cheamă ploile.Si imaginea e superba in zambetul ploii
RăspundeţiŞtergereVa multumesc pentru trecere si cuvinte. Cu prietenie.
RăspundeţiŞtergereBine ai revenit, poete!
RăspundeţiŞtergereMultumesc, Elena!
RăspundeţiŞtergere